art17

ANDREI CRĂCIUN: Doamnele şi netrebnicii

Andrei Crăciun Duminică, 17 August 2008

Au fost seri triste, seri în care ne era dor de voi şi nici nu ştiam. Doamnelor. Seri care ne treceau privind televizoarele din care behăiau unii cu bani.

Ar trebui să fim patetici până la capăt, ca oamenii complicaţi din romanele lui Dostoievski sau ca fanaticii ziarişti turci. Să cădem în genunchi şi să vă cerem iertare. Bineînţeles că n-o vom face. Am aşteptat aurul de la voi, deşi n-aveam niciun drept. V-am uitat de prea multe ori, mereu v-am uitat după ziua aia fermecată care venea, regulat, o dată la patru ani. Aşa suntem noi, netrebnici.

Şi o să vă confiscăm şi cursa asta tristă ca privirea cârmaciului când îmbrăţişa finişul cu lacrimi. Şi pletele voastre  arse de vânt, oglindite în lacul unei margini de Beijing spre amurg. Şi barca voastră plutind nedumerit, împinsă înainte de nouă caractere amestecându-se până ies metale preţioase.

Cantonamentele, lumea aspră, doamnelor care v-aţi ales un sport greu ca viaţa de miner, ca viaţa sclavilor condamnaţi la galere. N-o să ne credeţi, dar ne doare durerea de la urmă când v-aţi prăbuşit sonor în deznădejde. Ştim, v-a plouat mult peste mâinile îndrăgostite de rame, cum le plouă pe iubitele poeţilor peste aripi. A fost atât de greu. E atât de firesc să mai vreţi doar să fiţi iar “mame, soţii, oameni normali”, cum zicea Doina Ignat. Doamnelor, suntem mulţi şi netrebnici. Nu o să ne credeţi, dar vă iubim. Şi o să vă uităm iar…

Gradinile-Olimpice–gt-GALERIE-FOTO

reviste

Bela-Karoly-Romania-n-are-nicio-sansa-la-aur